 |
| |
Presa |
|
| |
Articole de presă, studii. Ce scriu specialiştii despre KOPROX?
|
| |
 Introducere |
| |
Această pagină se accesează de către cei care vor să vadă lucrurile în profunzime.Ne face o deosebită plăcere că doriţi să sacrificaţi din timpul dvs. preţios pentru a ne cunoaşte mai bine.Veţi găsi câteva reflecţii ( fără pretenţii exhaustive ) ale unor cercetători recunoscuţi pe plan internaţional. Dacă aveţi observaţii, cu multă plăcere vom publica pe paginile noastre comentariile dvs profesionale şi stiintifice. Vă rugăm să scrieţi în forum dacă : sunteţi de acord sau nu, dacă experienţele dvs arată altfel , dacă aveţi incertitudini sau întrebări.
|
| |
Hidroizolare modernă cu Koprox alb |
| |
Koprox înseamnă revoluţionarea domeniului hidroizolaţiilor, ca răspuns la problemele create de valul de poluare şi ploi acide, nemaiântâlnite până acum în istoria omenirii. Faţă de acestea, rezistenţa materialelor de construcţii tradiţionale nu este satisfăcătoare.
Fenomenul de măcinare apare nu numai la var dar şi la marmură, mult mai rezistentă.Betonul este slăbit de cancerul numit carbonatare.
Standardul Federal din SUA, cu numărul TT-P-035 din 1965 impune protecţia zidurilor şi suprafeţelor exterioare cu hidroizolaţie rezistentă împotriva ploilor, ceţii şi zăpezii, foarte agresive chimic.
Elementul de bază al KOPROX-ului este cimentul alb portland, CEM I 52,5 R cu rezistenţă mare şi priză rapidă care, faţă de vopselele şi hidroizolaţiile organice, sintetice, care îşi au originea în industria petro-chimică europeană, nu conţine substanţe chimice organice de nici o natură.
Astfel, KOPROX corespunde unei mari cerinţe a zilelor noastre : este 100% ECOLOGIC.
În urma testelor de laborator efectuate în Anglia, este permisă folosirea lui la izolarea rezervoarelor de apă potabilă la interior, în industria alimentară, ferme de animale, policlinici şi spitale.
Problema degradării în timp a clădirilor este una generală. Ploile acide şi poluarea din aer descompun şi transformă în materiale mai puţin rezistente cimentul , varul şi marmura.Nu fac excepţie nici creaţiile bazate pe ciment ale marilor arhitecţi. Prin restaurări costisitoare au trecut şi clădirile FALLINGWATER şi LA MAISON RADIEUSE DE REZÉ ale lui Frank Lloyd Wright şi Le Corbusier.
| |
Una din cele mai celebre opere ale lui Wright, Fallingwater a fost construită între 1935 şi 1939 pentru E.J.Kaufmann în Bear Run, Pennsylvania. Imobilul a costat 155.000 de dolari ( suma foarte mare pe vremea aceea !). Inginerii lui Kaufmann au afirmat încă de pe atunci că vila nu este destul de sigură.
Deşi au fost contrazişi atunci, au avut dreptate. Consolele s-au lăsat, iar spre sfarşitul anilor 90 au trebuit să fie consolidate cu stâlpi de oţel până la definitivarea calculelor statice. În martie 2002 s-au terminat lucrările de consolidare de la nivelul inferior. |
|
 |
| |
Statuile de mamură din Italia se deteriorează în timp, la fel ca şi Taj Mahal-ul.
Iată ce scrie despre acest fenomen unul dintre cei mari mari specialişti în monumente din Italia şi probabil din lume, Prof. CESARE BRANDI, în cartea lui denumită „TEORIA”: |
|
 |
„ Principala cauză a acestei boli groaznice care descompune orice piatră, de la marmură până la granit, este bioxidul de sulf şi de unde oare vine acesta dacă nu din aerul deja otrăvit ? Abia după acesta urmează altele, cum ar fi igrasia şi îngheţul. ”
„ Acesta nu este un virus ci transformarea de neoprit a carbonatului de calciu în sulfat de calciu şi, deoarece acesta se dizolvă în apă, asta va fi şi soarta întregii Veneţii : se va dizolva ca o bucată de zahăr cubic.”
|
| |
Care este soluţia? |
| |
Vopselele sintetice, cele siliconice sau silicatice ? Dar care anume din sutele de tipuri care există pe piaţă? După părerea directorului Autorităţii de Hidrologie din Anglia situaţia este foarte confuză.
„ Numai specialistul care ia parte activ la procesul de producţie a vopselelor ştie ce se află în acestea, iar utilizatorul este sfătuit să analizeze fiecare lot, chiar dacă toate au aceeaşi denumire. ”
Termoizolaţiile ? Este o diferenţă uriaşă între termo- şi hidroizolaţii. Primele nu rezolvă hidroizolarea ( la clădiri deja umede de cele mai multe ori agravează şi mai mult situaţia ), nu oferă protecţie împotriva ploilor acide şi a poluării.
Aceste cerinţe sunt îndeplinite de KOPROX, conform Standardului Federal din SUA TT-P-0035 din 1965.
|
| |
Deteriorarea şi reabilitarea structurilor din beton armat |
| |
Prin deteriorare înţelegem de aici încolo, deteriorarea structurilor de rezistenţă la clădiri şi obiecte de artă. La obiective complexe multitudinea de elemente din care se compun acestea lucrează împreună, se ajută sau se slăbesc reciproc, la fel ca organismul uman în cazul bolilor.
La fel ca în cazul oamenilor de vârste, conformaţii şi ocupaţii diferite, la care putem găsi diferenţe importante în frecvenţa unor „defectiuni”, aşa găsim diferenţe majore şi la deteriorarea obiectivelor construite în perioade şi pentru funcţiuni diferite.
Prin deteriorarea structurilor înţelegem fenomenele care, într-un mod direct sau indirect, împiedică folosirea în regim normal, economic, a structurii în intervalul prevăzut în proiect.
Nu sunt considerate deteriorări fenomenele care apar ca o consecinţă firească a exploatării corecte ( de exemplu: uzura ) şi care sunt proporţionale cu amortizarea materială şi au implicaţii asupra structurii doar în limitele prevăzute în proiect.
Prin reabilitarea structurilor înţelegem intervenţiile inginereşti, a căror scop este înlăturarea deteriorarilor de mai sus. Metodele de reabilitare se separă destul de greu de cele de întreţinere ( în cazul unei exploatări corecte ), de cele care au drept scop prelungirea duratei iniţial prevăzute sau de cele care sunt consecinţa schimbării funcţiunii iniţiale.
|
| |
Carbonatarea betonului |
| |
Proliferarea structurilor de beton armat în primele decenii ale secolului XX a fost în mare masură ajutată de ideea conform careia oamenii de ştiinţă şi inginerii au găsit un material care, pe lângă multe alte avantaje, poate fi considerat la fel ca piatra naturală dpdv. al aspectului exterior şi al durabilităţii. Deoarece rezistenţa betonului este dată de minerale identice cu cele care ajută la solidificarea pietrelor în forma de conglomerate în urma procesului de hidratare, justifică ideea că betonul are durabilitate chiar şi din perspective geologice. Faptul că, oţelul din interiorul betonului rezistă bine în timp, se datorează în mare parte valorii ridicate de pH ( caracter alcalin ) al betonului ce-l inconjoară şi a faptului că cele două materiale lucrează strâns împreună.
Experienţa, mai mare de jumatate de secol, a confirmat speranţele doar parţial. Cea mai mare schimbare faţă de aşteptări s-a produs la pH-ul betonului : odată cu penetrarea bioxidului de carbon din aer în masa betonului, valoarea pH. a betonului proaspăt, mai mare de 11.0, scade în continuu până la pragul critic de 9.3 la care mai este în măsură să protejeze oţelul împotriva oxidării. Acest proces de degradare se numeşte carbonatare.Carbonatarea începe pe suprafaţa betonului, viteza de înaintare depinde de protecţia suprafeţei şi de densitatea betonului. În cazul unui beton cu densitate normală şi cu suprafaţa neprotejată, viteza de înaintare este de 0,5-1.0mm/an, în adâncime. Înaintarea carbonatării se poate vizualiza simplu aplicând pe beton o soluţie a cărei culoare se schimbă în jurul valorii pH. de 9,3.
Carbonatarea în sine nu pune în pericol rezistenţa betonului, dimpotrivă : măreşte rezistenţa la suprafaţă, dar este o ameninţare „mortală” pentru structurile de beton armat .Dacă procesul de carbonatare ajunge la oţel, acesta nu va mai fie protejat şi va începe inevitabil ruginirea lui, care atrage după sine o mărire de volum. Consecinţa directă va fi apariţia fisurilor de-lungul armăturii. În general, acesta este primul semnal că procesul de carbonatare a ajuns la oţel. În vecinătatea fisurilor, acoperirea de beton se slăbeşte, ceea ce atrage după sine o conlucrare din ce în ce mai deficitară între beton şi oţel, precum şi accelerarea procesului de corodare şi exfoliere.
În etapa timpurie a proiectării structurilor de beton-armat acest proces nu era cunoscut în detaliu. Este interesant să urmărim în timp faptul că, normele de proiectare în ordine cronologică, prevăd acoperiri de beton din ce în ce mai mari pentru structuri identice de beton-armat. Acest lucru este consecinţa directă a experienţei acumulate în timp, care demonstrează că, procesul de carbonatare a structurilor de beton-armat care se află pe uscat nu se poate elimina în totalitate, în cel mai bun caz, se poate limita. Pentru acest scop metodele cele mai simple şi eficiente sunt : mărirea acoperirii de beton ( la structuri noi ) şi protecţia suprafeţelor de beton ( la cele existente ) împotriva agenţilor bio-chimici agresivi din mediu.
|
|
 |
|
|
